Pentru că avem nevoie de întărire duhovnicească în postul aspru ce urmează, m-am gândit să nu spun eu prea multe ci să îl las pe Cuviosul Paisie Aghioritul să vă mângâie şi să vă întărească. Am extras câteva fragmente (prea puţine), din cea mai recentă carte pe care am citit-o. Este vorba despre “Epistolele” scrise de fericitul Părinte Paisie, trimise către Sfânta Sihastrie a Sfântului Evanghelist Ioan Teologul. Părintele Paisie ştia că aceste scrisori au fost pregătite spre publicare şi a cerut să se facă aceasta după moartea sa, iar la sfârşitul cărţii să fie pus şi testamentul său, care asigură neschimbarea epistolelor.
Aceste scrisori sunt cursive au o curgere firească a ideilor, dar am ales din fiecare cîte o frază sau două. Însă ele nu sunt scrise la liniuţă, ci sub formă de proză, cu o continuitate a ideilor. Poate scriind aceste rânduri, nutresc şi gândul ascuns de a vă îmbia să citiţi această carte.
Să aveţi post binecuvântat şi cu folos!
- În încercările pe care le îngăduie Dumnezeu, fiecare este probat şi îşi vede singur starea lui duhovnicească. Astfel este nevoit să se smerească, după care primeşte har de la Dumnezeu, atunci când primeşte încercările cu bucurie, ca pe nişte medicamente pentru sufletul său. Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, pentru că altfel, am fi avut patimi ascunse şi pretenţii nebănuite în ziua Judecăţii.
- Fericiţi sunt acei oameni care au reuşit să imite pământul cel smerit, care, deşi e călcat de toţi, totuşi îi ţine pe totţi cu dragostea sa şi îi hrăneşte cu afecţiune, ca o mamă bună. El primeşte cu bucurie orice i-am arunca, de la roade bune până la gunoaie necurate, pe care le transformă fără zgomot în vitamine şi ni le dă cu îmbelşugare, neîncetat, oamenilor buni şi răi
- Nu foloseşte sfărâmarea genunchilor cu nenumărate metanii, celui ce nu-şi sfarmă în acelaşi timp şi faţa sa cu smerenia, cu pocăinţa lăuntrică.
-Cel ce cere de la Dumnezeu smerenie, dar nu primeşte pe omul trimis să-l smerească, nu ştie ce cere, deoarece virtuţile nu se cumpără la băcănie, ci ne trimite Dumnezeu oameni ca să fim puşi la încercare, să lucrăm virtutea şi să dobândim cunună.
- De cele mai multe ori noi înşine ne pricinuim cele mai multe ispite atunci când ne amestecăm în treburile altora, adică atunci când vrem să ne înălţăm pe noi înşine.
- Cei ce se nevoiesc priveghind în rugăciune , deşi îi fură somnul, înduioşează mai mult pe Dumnezeu decât cei ce se satură de somn şi nu moţăie. Iar cei ce adorm în strană sunt de mii de ori mai buni decât cei ce dorm în pat.
- La dobândirea rugăciunii curate ajută foarte mult îndepărtarea de duhul lumesc de zgomot şi uneori şi de oameni.
- Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este smerit.
-Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre.
- Laudele primite ar trebui să fie mai puţine decât virtuţile noastre, ca să ni se încline cântarul duhovnicesc spre cei drepţi în ziua judecăţii şi să vedem faţa lui Dumnezeu.
- Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic.
- Cel ce se bucură când este lăudat de oameni, e batjocorit de draci.
- Pofta pentru mâncăruri bune este momeala celui viclean şi cel care nu o taie se prinde în cârligul celui viclean şi apoi e prăjit cu propria sa grăsime de trupul său aprins.
- Cei smeriţi se aseamănă cu privighetorile care se ascund în văgăuni şi împăştie bucurie în sufletul oamenilor prin sufletul lor dulce. Pe când cei mândri, fac ca unele găini zgomotoase care asurzesc lumea cu cotcodăcitul lor.
- Să nu urmărim niciodată ranguri ca să fim slăviţi pentru ele, deoarece aceasta descoperă boala avansataă ce o avem şi că păşim pe alt drum decât cel al smereniei, pe care au călătorit Sfinţii Părinţi şi au ajuns în Rai.
…(Voi încheia cu rugămintea Părintelui Paisie, rugăminte pe care îndrăznesc să v-o adresez şi eu la îceput de post, căci am mare nevoie de rugăciune în această perioadă ).
- Rugaţi-vă şi pentru mine, făptura cea neputincioasă a lui Dumnezeu, care “pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte şi sufletul meu”…Nădăjduiesc în Dumnezeu ca pentru rugăciunile voastre să mă învrednicesc de aevărata pocainţă.


















Canonul 7 al Sinodului VII Ecumenic: ”Cine nu mărturiseşte că totţi sfinţii cei ce au plăcut lui Dumnezeu, atât cei din Vechiul Testament cât şi cei din Noul Testament, sunt demni de onoare către corp şi suflet, ori nu face rugăciuni către ei, ca cei ce sunt mijlocitori pentru lume, după tradiţia bisericii, să fie anatema.”











